Fertilizarea şi embriogeneza

I. Fertiliarea

1. Ovulația

• Timp: Ziua 14 a unui ciclu tipic de 28 de zile

• Un ovul matur este eliberat din ovar și preluat de fimbriile trompei uterine. Ovulul rămâne viabil timp de 12-24 de ore după ovulație.

2. Transportul spermei

• Timp: Minute până la ore după ejaculare

• Durata: 5-30 de minute pentru a ajunge la trompa uterină

  • Spermatozoizii sunt depozitați în vagin în timpul ejaculării.

  • Aceştia se deplasează prin colul uterin, ajutaţi de mucusul cervical, în uter și ajung în cele din urmă la trompa uterină, unde se află ovulul.

  • Din milioane de spermatozoizi, doar câteva sute ajung la ovul din cauza barierelor din tractul reproducător feminin.

3. Capacitaţia

• Timp: 4-6 ore după ejaculare

  • Spermatozoizii suferă modificări biochimice în tractul reproducător feminin, inclusiv modificări ale membranei care sporesc motilitatea și permit reacția acrosomială (necesară pentru penetrarea ovulului).

4. Întâlnirea cu ovulul

• Timp: 6-12 ore după ejaculare

  • Spermatozoizii ajung în ampula trompei uterine, unde se află ovulul. Fertilizarea are loc de obicei în această regiune a trompei uterine.

5. Reacția acrosomială

• Timp: În câteva minute de la atingerea ovulului de către spermatozoizi

  • Enzimele din acrosom sunt eliberate.

  • Aceste enzime digeră corona radiata (stratul exterior de celule) și zona pellucida (stratul de glicoproteine) din jurul ovulului.

6. Penetrarea și fuziunea spermei

• Timp: 12-24 ore post-ovulație

  • Un spermatozoid pătrunde cu succes în zona pellucida și fuzionează cu membrana plasmatică a ovulului.

7. Reacția corticală

• Timp: secunde până la minute după introducerea spermei

  • Ovulul eliberează granule corticale, care întăresc zona pellucida și blochează polispermia (intrarea altor spermatozoizi).

8. Fuziunea nucleelor

• Timp: 12-24 ore postfertilizare

  • Materialul genetic al spermatozoizilor este eliberat în ovul.

  • Pronucleele masculin și feminin (nuclee haploide) migrează unul spre celălalt și fuzionează, restabilind numărul cromozomilor diploizi (46 de cromozomi).

9. Formarea și despicarea zigoților

• Timp: 24-30 de ore după fertilizare

  • Zigotul unicelular își începe prima diviziune mitotică.

  • Diviziunile ulterioare au loc aproximativ la fiecare 12-15 ore, formând o structură pluricelulară (morula) pe măsură ce zigotul se îndreaptă spre uter.

10. Formarea blastocistului

• Timp: 4-5 zile după fertilizare

  • Morula se transformă într-un blastocist (o sferă goală de celule cu o cavitate umplută cu lichid).

11. Implantarea

• Timp: 6-10 zile postfertilizare

  • Blastocistul ajunge în uter și se atașează la mucoasa uterină (endometru), unde începe să se integreze și să stabilească o conexiune pentru schimbul de nutrienți.

Această succesiune de evenimente, de la ovulație la implantare, asigură dezvoltarea cu succes a unui nou individ. Întregul proces de la fertilizare la implantare durează aproximativ 7-10 zile.

II. Embriogeneza

1. Clivajul

Proces:

Zigotul începe să se dividă la aproximativ 24 de ore după fertilizare, formând inițial două celule (blastomere).

Diviziunile de clivare sunt mitotice, ceea ce înseamnă că fiecare diviziune celulară are ca rezultat celule fiice cu același număr de cromozomi ca și celula mamă.

În timpul clivajului timpuriu, celulele sunt totipotente, ceea ce înseamnă că fiecare are potențialul de a se dezvolta într-un embrion complet.

Pe măsură ce clivajul continuă, celulele devin mai mici și zigotul se transformă într-o minge compactă de celule (morula) în jurul zilei 4.

2. Formarea blastocistului

a) Formare:

Până în ziua 5-6, morula se transformă în blastocist, caracterizat printr-o cavitate plină de lichid numită blastocel.

Celulele încep să se diferențieze în două tipuri: trofoblastul extern (care va forma placenta) și masa celulară internă (care se va dezvolta în embrion).

b) Implantare:

Blastocistul își pierde zona pellucida, un proces numit ecloziune, ceea ce îi permite să se implanteze în peretele uterin.

Implantarea începe de obicei în jurul zilei 6-7 și se finalizează în ziua 10-12.

Trofoblastul se diferențiază în două straturi: citotrophoblastul (stratul interior) și sincitiotrophoblastul (stratul exterior), care invadează mucoasa uterină și facilitează schimbul de nutrienți între mamă și embrion.

3. Gastrularea

a) Interval de timp: Începe în a treia săptămână.

b) Proces:

Gastrularea este marcată de formarea dungii primitive pe suprafața epiblastului (parte a masei celulare interne).

Celulele din epiblast migrează spre interior prin filonul primitiv, creând trei straturi germinale:

Ectoderm: Se transformă în piele, sistem nervos și părți ale ochilor și urechilor.

Mesoderm: Formează mușchii, oasele, sistemul cardiovascular, organele de reproducere și țesuturile conjunctive.

Endoderm: Dă naștere mucoasei tractului digestiv, plămânilor, ficatului și pancreasului.

c) Rezultat: Gastrularea stabilește organizarea de bază a corpului, punând bazele dezvoltării organelor.

4. Neurulația

a) Interval de timp: Începe în a treia săptămână și continuă în a patra săptămână.

b) Proces:

Notocorda, o structură în formă de tijă derivată din mezoderm, determină ectodermul suprapus să formeze placa neurală.

Placa neurală se pliază pentru a forma șanțul neural și se închide în cele din urmă pentru a forma tubul neural, care va deveni sistemul nervos central.

Partea anterioară a tubului neural se dezvoltă în creier, în timp ce partea posterioară formează măduva spinării.

c) Celulele crestei neurale: Aceste celule se formează la vârfurile pliurilor neurale și migrează în diferite părți ale embrionului, contribuind la formarea diferitelor structuri, inclusiv nervii periferici, cartilajul facial și părți ale inimii.

5. Somitogeneza și dezvoltarea planului corporal

a) Somiți: Blocuri de mezoderm care se formează de o parte și de alta a tubului neural, începând cu ziua 20.

b) Funcție: Somitele dau naștere vertebrelor, coastelor și mușchilor asociați.

c) Segmentarea: Embrionul începe să prezinte segmentare, care este o caracteristică a dezvoltării vertebratelor, și stabilește axa de bază a corpului (de la cap la coadă).

6. Organogeneza

a) Interval de timp: Are loc de la săptămânile 4 la 8.

b) Dezvoltarea inimii:

Inima este unul dintre primele organe care se formează și începe ca o structură tubulară simplă.

Până în ziua 22, tubul inimii începe să bată și să pompeze sânge.

Inima suferă looping și septare pentru a forma o structură cu patru camere.

c) Dezvoltarea membrelor:

Mugurii limbilor apar până la sfârșitul celei de-a patra săptămâni.

Dezvoltarea membrelor urmează un model proximodistal (de la umăr/șold spre degetele de la mâini/ picioare).

d) Arcada faringiană:

Aceste structuri se formează în regiunea gâtului și dau naștere unor structuri importante din cap și gât, inclusiv maxilarele, urechile și părți ale gâtului.

e) Formarea intestinului:

Endodermul se pliază pentru a forma tubul intestinal primitiv, care se va dezvolta în tractul digestiv.

Tubul intestinal se diferențiază în intestin anterior, intestin mijlociu și intestin posterior, fiecare dând naștere unor părți diferite ale sistemelor digestiv și respirator.

7. Perioada fetală

a) Interval de timp: Începe la săptămâna 9 și continuă până la naștere.

b) Proces:

Perioada fetală se caracterizează prin maturarea organelor și creșterea rapidă.

Creierul suferă o dezvoltare semnificativă, cortexul cerebral extinzându-se și devenind mai complex.

Sistemul scheletic se osifică, iar mușchii continuă să se dezvolte și să se întărească.

Plămânii dezvoltă alveole, iar fătul practică mișcările respiratorii, deși nu respiră aer până la naștere.

c) Repere-cheie:

Săptămâna 12: organele genitale externe încep să se diferențieze, permițând determinarea sexului fătului.

Săptămâna 16-20: Mama poate începe să simtă mișcările fetale (accelerarea).

Săptămâna 24: Plămânii produc surfactant, o substanță esențială pentru respirație după naștere, iar fătul atinge vârsta de viabilitate.

Săptămâna 28-36: Fetusul continuă să ia în greutate, iar creierul și plămânii se maturizează în continuare, pregătindu-se pentru naștere.

Săptămâna 37-40: Fetusul este considerat la termen, iar nașterea poate avea loc în orice moment.

8. Mecanisme critice de reglementare

Genele Hox: Aceste gene sunt esențiale pentru determinarea planului corpului de-a lungul axei cap-coadă și pentru asigurarea amplasării corecte a structurilor corpului.

Morfogeni: Acestea sunt molecule de semnalizare care controlează modelul de dezvoltare a țesuturilor. De exemplu, Sonic hedgehog (Shh) joacă un rol-cheie în dezvoltarea membrelor și a tubului neural.

Apoptoza: Moartea celulară programată este esențială pentru modelarea unor structuri precum degetele de la mâini și de la picioare prin eliminarea celulelor în exces.

9. Considerații clinice

Defecte ale tubului neural: Rezultă din închiderea necorespunzătoare a tubului neural, ducând la afecțiuni precum spina bifida sau anencefalia. Suplimentarea cu acid folic în timpul sarcinii poate reduce riscul.

Anomalii congenitale: Anomaliile în dezvoltare pot duce la tulburări congenitale, care pot apărea din cauza unor mutații genetice, a unor factori de mediu sau a unei combinații a ambelor.

III. Dezvoltarea placentei umane

Dezvoltarea placentei umane este un proces esențial care începe la scurt timp după fertilizare și continuă pe tot parcursul sarcinii. Placenta joacă un rol crucial în susținerea fătului în dezvoltare, facilitând schimbul de nutrienți, gaze și deșeuri între mamă și făt, precum și producerea hormonilor care reglează sarcina. Iată o prezentare detaliată a etapelor de dezvoltare a placentei umane:

1. Stadiul de preimplantare (zilele 1-5 post-fertilizare)

Fertilizare:

După fertilizare, zigotul suferă o serie de diviziuni mitotice, formând o morulă (o minge solidă de celule) în a treia zi.

Morula se transformă în blastocist în ziua 5, constând dintr-un strat exterior de celule numit trofoblast, o masă celulară interioară (care va forma embrionul) și o cavitate plină cu lichid.

2. Implantarea (zilele 6-10 post-fertilizare)

a) Ataşare și invazie:

În jurul zilei 6-7 postfertilizare, blastocistul ajunge în uter și începe procesul de implantare.

Celulele trofoblastice se diferențiază în două straturi:

Citotrophoblast: Stratul interior al celulelor trofoblastice care păstrează capacitatea de a prolifera.

Sincitiotrophoblast: Stratul exterior al celulelor trofoblastice care se formează prin fuziunea celulelor citotrofoblastice într-un strat multinucleat, invaziv. Sincitiotrophoblastul pătrunde în mucoasa uterină (endometru), facilitând înglobarea blastocistului.

b) Crearea unei rezerve de sânge matern:

Sincitiotrophoblastul erodează vasele de sânge materne, formând lacune (spații mici) care se umplu cu sânge matern. Acest flux sanguin matern timpuriu pune bazele circulației placentare.

3. Formarea vilozităților corionice (săptămânile 2-3 post-fertilizare)

Formarea vilozităților primare (ziua 13-15):

Pe măsură ce sincitiotrophoblastul continuă să invadeze țesutul uterin, încep să se formeze proiecții în formă de degete numite vilozități primare. Aceste vilozități sunt compuse din celule citotrophoblaste acoperite de sincitiotrophoblast.

Formarea vilozităților secundare (ziua 16-21):

Celulele mezodermale din mezodermul extraembrionar (derivate din masa celulară internă) invadează vilozitățile primare, formând un nucleu de țesut mezodermal. Aceste vilozități sunt numite acum vilozități secundare.

Formarea vilozităților terțiare (sfârșitul săptămânii 3):

Vasele de sânge încep să se formeze în miezul mezodermic al vilozităților secundare, creând vilozități terțiare. Aceste vase de sânge se conectează la sistemul circulator fetal în dezvoltare, permițând schimbul de nutrienți și gaze între mamă și făt.

Formarea vilozităților terțiare marchează începutul unei placente funcționale.

4. Dezvoltarea circulației placentare (săptămânile 4-12 post-fertilizare)

Stabilirea circulației fetale-materne:

Până în săptămâna 4, inima fetală începe să pompeze sânge prin vilozitățile corionice. Sângele matern curge în spațiile interviloase (spațiile dintre vilozități), permițând schimbul de oxigen, nutrienți și produse reziduale.

Placenta este complet funcțională până la sfârșitul primului trimestru, cu o circulație fetală-maternă bine stabilită.

Formarea plăcii corionice:

Placa corionică, derivată din mezodermul extraembrionar, formează partea fetală a placentei. Aceasta ancorează vilozitățile corionice și este conectată la cordonul ombilical, care transportă sângele fetal către și dinspre placentă.

5. Maturarea placentei (al doilea trimestru)

Ramificarea și expansiunea vilozităților:

Viliile corionice continuă să se ramifice și să crească în număr, mărind semnificativ suprafața disponibilă pentru schimburile dintre mamă și făt. Această ramificare duce la formarea cotiledoanelor placentare, care sunt unitățile funcționale ale placentei.

Subțierea barierei placentare:

Bariera dintre sângele matern și cel fetal se subțiază pe măsură ce sarcina progresează, sporind eficiența schimbului de nutrienți și gaze. Această subțiere se realizează prin reducerea numărului de celule citotrophoblaste și extinderea sincitiotrophoblastului.

Funcția hormonală:

Placenta devine sursa principală de hormoni necesari pentru menținerea sarcinii, inclusiv gonadotropina corionică umană (hCG), progesteronul și estrogenii. Acești hormoni reglează diferite aspecte ale sarcinii, inclusiv menținerea mucoasei uterine, suprimarea răspunsurilor imune materne și pregătirea organismului matern pentru naștere și alăptare.

6. Funcția placentară în trimestrul al treilea

Capacitate de schimb maximizată:

Placenta își atinge capacitatea maximă de schimb de nutrienți, gaze și deșeuri în timpul celui de-al treilea trimestru. Eficiența placentei este esențială pentru susținerea creșterii și dezvoltării rapide a fătului.

Susținere hormonală continuă:

Placenta continuă să producă niveluri ridicate de hormoni pentru a susține sarcina, inclusiv niveluri crescute de estrogeni și progesteron, care sunt esențiale pentru menținerea mediului uterin și pregătirea sânilor pentru alăptare.

Protecție imună:

Placenta joacă un rol cheie în protejarea fătului de sistemul imunitar matern, acționând ca o barieră selectivă. Aceasta permite transferul anticorpilor materni (IgG) la făt, asigurând imunitatea pasivă care protejează nou-născutul după naștere.

7. Modificările placentare care conduc la naștere (săptămânile 38-40)

Maturarea și îmbătrânirea placentei:

Pe măsură ce sarcina se apropie de termen, placenta începe să prezinte semne de maturare și îmbătrânire. Țesuturile placentare pot începe să se calcifieze, iar structurile viloase pot deveni mai puțin eficiente în schimbul de nutrienți și gaze.

Pregătirea pentru travaliu:

În pregătirea pentru travaliu, placenta continuă să producă hormoni care ajută la înmuierea colului uterin (maturare cervicală) și stimulează contracțiile uterine.

Glandele suprarenale fetale cresc producția de corticosteroizi, care ajută la maturizarea plămânilor și pregătesc fătul pentru respirația în afara uterului.

Detașarea placentei:

În timpul nașterii, placenta se desprinde de peretele uterin după nașterea copilului, un proces cunoscut sub numele de a treia etapă a travaliului. Placenta și membranele fetale sunt expulzate din uter sub forma "nașterii ulterioare".

Rezumat al principalelor etape de dezvoltare:

Săptămâna 1-2: Fertilizarea, formarea blastocistului și implantarea în peretele uterin.

Săptămâna 3: Formarea vilozităților primare, secundare și terțiare; stabilirea circulației placentare timpurii.

Săptămâna 4-12: Dezvoltarea circulației placentare; placenta devine funcțională până la sfârșitul primului trimestru.

Al doilea trimestru: Maturizarea placentei, ramificarea crescută a vilozităților și producția hormonală.

Al treilea trimestru: Capacitate de schimb maximizată, suport hormonal continuu, protecție imunitară și pregătire pentru naștere.

Nașterea (săptămânile 38-40): Îmbătrânirea, detașarea și expulzarea placentei în timpul celei de-a treia etape a travaliului.

Placenta umană este un organ dinamic și complex care evoluează pe parcursul sarcinii pentru a răspunde nevoilor în schimbare ale fătului în dezvoltare. Dezvoltarea sa reușită este esențială pentru o sarcină sănătoasă și pentru bunăstarea mamei și a copilului.

IV. Structura placentei umane

Placenta umană este un organ complex, multifuncțional, care joacă un rol crucial în susținerea dezvoltării fetale în timpul sarcinii. Aceasta facilitează schimbul de nutrienți, gaze și produse reziduale între mamă și făt și produce hormoni esențiali pentru menținerea sarcinii. Placenta este un organ în formă de disc care măsoară de obicei aproximativ 20-25 cm în diametru și 2-3 cm în grosime la termen. Mai jos este prezentată o descriere detaliată a structurii placentei umane:

1. Anatomia macroscopică

Partea maternă (placa bazală):

Partea maternă a placentei, cunoscută sub numele de placă bazală, este partea placentei atașată la peretele uterin. Are o suprafață aspră, neuniformă, împărțită în 15-20 de lobi numiți cotiledoni.

Fiecare cotiledon este format prin ramificarea vilozităților corionice dintr-o singură vilozitate stem. Cotiledoanele sunt separate prin caneluri cunoscute sub numele de septuri care provin din decidua maternă (endometrul modificat în timpul sarcinii).

Partea fetală (placa corionică):

Partea fetală a placentei, cunoscută sub numele de placă corionică, se confruntă cu cavitatea amniotică. Această suprafață este netedă, acoperită de amnion (o membrană subțire, transparentă).

Cordonul ombilical se introduce de obicei în centrul plăcii corionice, deși se poate introduce și excentric sau marginal. Cordonul ombilical conține două artere și o venă înconjurate de jeleul lui Wharton, o substanță gelatinoasă care protejează vasele de sânge.

2. Structura microscopică

Vilozități corionice:

Vilozități primare: Unitățile structurale de bază ale placentei sunt viliile corionice, care încep ca viliile primare formate de celulele trofoblastice. Aceste vilozități se extind din placa corionică în spațiul intervilos.

Vilozități secundare: Pe măsură ce sarcina progresează, țesutul mezenchimal din mezodermul extraembrionar invadează viliile primare, formând viliile secundare.

Vilozități terțiare: vasele de sânge se dezvoltă în interiorul vilozităților secundare, transformându-le în vilozități terțiare. Aceste vase se conectează la sistemul circulator fetal, facilitând schimbul de nutrienți și gaze.

Vilozități mature: Până la sfârșitul primului trimestru, vilozitățile corionice s-au dezvoltat într-o rețea complexă de structuri ramificate, crescând suprafața de schimb. Fiecare vilozitatea constă dintr-un miez central de țesut conjunctiv care conține capilare fetale, înconjurat de un strat de celule citotrophoblaste și de un strat exterior de celule sincitiotrophoblaste.

Straturi de trofoblast:

Citotrofoblast: Stratul interior de celule trofoblaste care își păstrează capacitatea de a prolifera. Aceste celule formează baza vilozităților corionice și constituie o sursă de celule noi pentru stratul de sincițiotrophoblast în expansiune.

Sincitiotrofoblast: Stratul exterior al trofoblastului, care este multinucleat și se formează prin fuziunea celulelor citotrophoblastului. Sincitiotrophoblastul este responsabil de proprietățile invazive ale placentei, deoarece erodează țesuturile materne pentru a stabili fluxul sanguin în spațiul intervilos. Acest strat produce, de asemenea

3. Structura detaliată a vilozităților corionice

Viliile corionice sunt unitățile funcționale ale placentei, unde are loc schimbul de nutrienți, gaze și deșeuri între fluxul sanguin matern și cel fetal. Dezvoltarea vilozităților urmează o progresie de la vilozitățile primare la cele terțiare, fiecare având caracteristici structurale distincte:

a) Vilozități primare:

Formarea: Viliile primare sunt structurile inițiale care apar din placa corionică. Acestea constau dintr-un nucleu de celule citotrophoblaste înconjurat de un strat de celule sincitiotrophoblaste.

Funcție: În acest stadiu, vilozitățile primare sunt în principal structurale, asigurând atașarea inițială a placentei la peretele uterin.

b) Vilozități secundare:

Dezvoltare: Viliile secundare se formează atunci când mezodermul extraembrionar invadează miezul viliilor primare, dând naștere unui miez mezenchimal înconjurat de straturi de trofoblaste.

Structură: Aceste vilozități au o arhitectură mai complexă, cu un nucleu central de țesut conjunctiv liber (mezenchim) care se va diferenția ulterior în capilare fetale și alte tipuri de celule.

c) Vilozități terțiari:

Maturarea: Vilozitățile terțiare sunt vilozități complet dezvoltate în care s-au format vase de sânge în miezul mezenchimal, stabilind o legătură directă cu circulația fetală prin vasele ombilicale.

Structura vasculară: Fiecare vilozitatea terțiară conține un miez central de mezenchim cu capilare fetale, înconjurat de celule citotrophoblaste, care sunt la rândul lor acoperite de sincitiotrophoblast. Sincitiotrophoblastul este expus direct la sângele matern în spațiul intervilos.

Microvilli: Suprafața sincitiotrophoblastului este acoperită cu microvilli, care măresc suprafața pentru schimbul de nutrienți și gaze.

4. Straturile și funcțiile trofoblastului

Trofoblastul este esențial atât pentru integritatea structurală a placentei, cât și pentru rolul său în schimbul de nutrienți și gaze, precum și în producția de hormoni.

a) Citotrofoblast:

Compoziție celulară: Citotrophoblastul este format din celule mononucleare care își păstrează capacitatea proliferativă. Aceste celule sunt situate sub sincitiotrophoblast și se pot diferenția și fuziona pentru a reface sincitiotrophoblastul.

Rolul în creșterea placentei: Citotrophoblastul contribuie la creșterea placentei prin furnizarea de celule noi pentru stratul de sincitiotrophoblast în expansiune. De asemenea, participă la formarea arborelui vilos și ajută la ancorarea placentei la peretele uterin.

b) Sincitiotrofoblast:

Structura: Sincitiotrophoblastul este un strat continuu, multinucleat, care acoperă întreaga suprafață a vilozităților corionice. Acesta nu are limite celulare distincte și formează un sincițiu (o masă celulară mare, multinucleată).

Invazia și schimbul de nutrienți: Sincitiotrophoblastul este responsabil de invadarea endometrului matern în timpul implantării și de formarea interfeței materno-fetale. Acesta facilitează transferul de oxigen, nutrienți și produse reziduale între sângele matern din spațiile interviloase și sângele fetal din vilozități.

Producția de hormoni: Acest strat este, de asemenea, activ din punct de vedere hormonal, producând hormoni cheie precum gonadotropina corionică umană (hCG), progesteron și estrogeni, care sunt esențiali pentru menținerea sarcinii.

5. Spațiul intervilos și circulația materno-fetală

Spațiul intervilos este zona funcțională a placentei în care sângele matern circulă în jurul vilozităților corionice, permițând schimbul între fluxul sanguin matern și cel fetal.

a) Spațiu intervilos:

Fluxul sanguin: Sângele matern intră în spațiul intervilos prin arterele spiralate din decidua (endometrul modificat în timpul sarcinii). Sângele curge peste vilozități, permițând schimbul de oxigen, nutrienți și produse reziduale înainte de a se scurge înapoi în sistemul venos matern.

Mecanismul de schimb: Schimbul are loc prin bariera subțire compusă din sincitiotrophoblast, lamina bazală și celulele endoteliale ale capilarelor fetale. Această barieră este concepută pentru a maximiza eficiența difuziei, protejând în același timp fătul de substanțe potențial nocive.

b) Circulația fetală:

Vasele ombilicale: Cordonul ombilical conține două artere și o venă. Arterele ombilicale transportă sânge deoxigenat de la făt la placentă, în timp ce vena ombilicală transportă sânge oxigenat înapoi la făt.

Rețele vasculare: În interiorul placentei, arterele ombilicale se ramifică în artere corionice, care se împart în vase și capilare mai mici în cadrul vilozităților corionice. Aceste capilare permit un contact strâns cu sângele matern în spațiul intervilos pentru schimbul de gaze și nutrienți.

6. Membranele placentare și decidua

Placenta este susținută și înconjurată de mai multe membrane și țesuturi deciduale care joacă roluri în protecție, schimb și toleranță imunologică.

a) Amnion:

Structura: Amnionul este membrana fetală cea mai internă, formând un sac umplut cu lichid amniotic. Acesta acoperă partea fetală a placentei (placa corionică) și este în contact cu fătul în dezvoltare.

Funcție: Amnionul asigură o pernă protectoare pentru făt și ajută la reglarea schimbului de apă și electroliți între lichidul amniotic și țesuturile fetale.

b) Corion:

Placa corionică: Corionul este membrana fetală exterioară care formează placa corionică pe partea fetală a placentei. Acesta susține vilozitățile corionice și contribuie la structura generală a placentei.

Alimentarea vasculară: Corionul conține vasele ombilicale ramificate, care alimentează vilozitățile corionice cu sânge de la făt.

Chorion Frondosum ("Corion vilos")

• Aceasta este porțiunea de corion care dezvoltă numeroase vilozități.

• Este localizat la locul unde embrionul se atașează de peretele uterin.

• Aceste vilozități penetrează mucoasa uterină și stabilesc interfața materno-fetală, contribuind la formarea placentei.

• Acesta joacă un rol esențial în schimbul de nutrienți și gaze între mamă și făt.

Chorion Laeve ("Corion neted")

• Aceasta este partea din corion care nu dezvoltă vilozități sau le pierde în timpul dezvoltării.

• Acesta este situat pe partea opusă a uterului, departe de locul de implantare.

• Această zonă devine subțire și netedă pe măsură ce sarcina progresează, contribuind la formarea membranelor fetale.

Rezumatul rolurilor

• Chorion frondosum este implicat activ în formarea placentei și în schimbul de nutrienți, gaze și deșeuri.

• Corionul laeve formează un înveliș protector și asigură integritatea structurală a sacului gestațional.

c) Decidua:

Decidualizarea: În timpul sarcinii, celulele stromale endometriale suferă decidualizare, devenind mai mari și mai secretoare pentru a susține sarcina. De asemenea, decidua joacă un rol în reglarea toleranței imune pentru a împiedica sistemul imunitar matern să atace țesuturile fetale.

Decidua Basalis

• Localizare: Se găsește sub locul de implantare, unde embrionul se atașează la peretele uterin.

• Funcție: Interacționează direct cu trofoblastul (stratul exterior al embrionului) pentru a forma partea maternă a placentei.

• Caracteristici: Foarte vascularizat și contribuie la schimbul de nutrienți și deșeuri între mamă și făt.

Decidua Capsularis

• Localizare: Înconjoară embrionul și îl separă de cavitatea uterină.

• Funcție: Încorporează embrionul în curs de dezvoltare și ajută la menținerea unui mediu protector.

• Caracteristici: Pe măsură ce sarcina progresează, se subțiază și în cele din urmă fuzionează cu decidua parietalis în al doilea trimestru, pe măsură ce sacul gestațional se mărește.

Decidua Parietalis

• Localizare: Liniile rămase din cavitatea uterină, fără contact direct cu embrionul.

• Funcție: Oferă suport structural uterului în timpul sarcinii.

• Caracteristici: Fuzionează cu decidua capsularis în timpul celui de-al doilea trimestru pentru a oblitera cavitatea uterină.

7. Hormonii placentari și funcția endocrină

Placenta este un organ endocrin important, producând hormoni care reglează fiziologia maternă și fetală pe parcursul sarcinii.

a) Gonadotropină corionică umană (hCG):

Sarcina timpurie: hCG este produsă de sincitiotrophoblast la scurt timp după implantare. Acesta susține corpul galben, asigurând producția continuă de progesteron, care este esențială pentru menținerea mucoasei uterine în timpul sarcinii timpurii.

Funcții hormonale: hCG influențează, de asemenea, toleranța imună maternă și stimulează dezvoltarea glandelor suprarenale fetale.

b) Progesteron:

Menținerea sarcinii: Progesteronul este esențial pentru menținerea mucoasei uterine și prevenirea contracțiilor în timpul sarcinii. Acesta este produs inițial de corpul galben și ulterior de placentă.

Modularea imunității: Progesteronul ajută la modularea răspunsului imun matern pentru a permite implantarea și creșterea cu succes a fătului.

c) Estrogeni:

Dezvoltarea fetală: Estrogenii, produși de placentă, sunt importanți pentru dezvoltarea organelor fetale, în special a plămânilor și ficatului.

Pregătirea pentru travaliu: Estrogenii ajută, de asemenea, la pregătirea organismului mamei pentru travaliu prin promovarea creșterii uterului și creșterea sensibilității mușchilor uterini la oxitocină.

d) Hormonul lactogen placentar uman (hPL):

Reglarea metabolică: hPL influențează metabolismul matern prin creșterea rezistenței la insulină, care crește nivelul glicemiei materne, asigurând o aprovizionare constantă cu glucoză a fătului.

Pregătirea pentru alăptare: hPL promovează, de asemenea, dezvoltarea glandelor mamare în pregătirea pentru alăptare.

8. Funcțiile imunologice ale placentei

Placenta joacă un rol cheie în asigurarea toleranței imune între mamă și făt, care este genetic distinct de mamă și care, în caz contrar, ar putea fi recunoscut ca străin de sistemul imunitar matern.

a) Sincitiotrofoblastul ca barieră imună:

Lipsa expresiei MHC: Sincitiotrophoblastului îi lipsesc moleculele complexului major de histocompatibilitate (MHC) de clasa I și II, ceea ce împiedică recunoașterea directă de către celulele imune materne și reduce riscul de respingere imună.

Secreția de molecule imunomodulatoare: Placenta secretă diverse molecule, cum ar fi factorul de blocare indus de progesteron (PIBF) și factorul de creștere transformant-beta (TGF-β), care ajută la modularea răspunsului imun matern.

b) Reglarea celulelor imune:

Celulele imune deciduale: Decidua conține celule imune specializate, inclusiv celule deciduale natural killer (NK), macrofage și celule T reglatoare, care joacă un rol în menținerea toleranței și susținerea dezvoltării placentare.

Interacțiunea imunitară fetală-maternă: Placenta facilitează transferul selectiv al anticorpilor materni (IgG) la făt, asigurând imunitatea pasivă care protejează nou-născutul împotriva infecțiilor după naștere.